Autor: Brontozaurel
Eram micuta, nu mai tin minte exact cati ani aveam, dar cu siguranta era un numar de o singura cifra. Mai mare de 6 totusi, pentru ca se intampla in timpul unei vacante de vara. Vacantele mari le-am petrecut, pe tot parcursul scolii generale, la parintii tatalui, la Braila. Ca asa mai scapau ai mei de un drac de copchil si, in plus, gandeau ca era mai bine si pentru mine sa am o curte intreaga unde sa ma joc. Pentru ca mamaia si tataia stateau la casa.
Insa asta chiar insemna doar in curte si singura. Nu am fost niciodata prea sociabila, eram timida si alti copii radeau mereu de mine ca eram urata. Mi-ar fi placut si mie sa ma joc cu ceilalti copii, dar imi era prea rusine si prea frica. Si nici nu prea aveam voie. Mamaia se panica de fiecare data cand cineva se apropia de mine (si asta continua pana in ziua de azi, daca se apropie cineva de mine sa ma intrebe cat e ora, pentru mamaia inseamna automat ca vrea sa ma fure). Poate ca ar trebui sa clarific ceva. Nu mi s-a interzis niciodata sa ma joc cu alti copii, dar aveam voie sa ma joc cu ei doar la noi in curte. Pe strada considerau ca e prea periculos (casa lor era chiar in buricul targului, la mai putin de cinci minute de primarie si de zona aceea cu fantani arteziene pe unde se coboara spre faleza), iar de mers in alte curti nici nu putea fi vorba. Dar restul copiilor preferau sa se joace pe strada. Asa ca mai mereu ramaneam sa ma joc singura in curte.
Singura, singurica. Mamaia si tataia nu mai aveau animale. Avusesera cu multi ani in urma, dar murisera otravite sau in alte circumstante destul de urate. Singurele animale care treceau prin curte erau pasarile si pisicile vagaboande. Cu care nu puteam sa ma joc dintr-un motiv evident: nu puteam sa zbor sau sa fug suficient de repede incat sa pun mana pe una. Dar intr-o zi am dat peste o pisicuta… suficient de mica, de naiva si de inceata. Am momit-o cu mancare si am avut cu cine sa ma joc in ziua aia. A doua zi, spre surprinderea mea, a aparut din nou. Mieuna asa ca i-am dat iar de mancare. Si m-am jucat din nou cu ea. Dar cred ca e evident ce inseamna cand un copil mic se joaca cu un animal: il chinuie. Asa ca, in cele din urma, pisicuta a decis ca mancarea primita nu compenseaza chinurile la care o supuneam impodobind-o cu funde si tot felul de carpe. Si a inceput sa nu mai vina cand o chemam, sa se fereasca de mine. Si eu m-am suparat pe ea. Am prins-o relativ usor pentru ca era destul de mica si am aruncat-o peste gard la cateaua cu pui din curtea vecinilor.
Ce a urmat… nu cred ca e greu de ghicit. In mai putin de un minut, pisica nu mai era decat o carpa fara viata in gura catelei. Nu le-a fost usor vecinilor sa o convinga sa ii dea drumul. Eu… n-am spus nimanui ca eu am fost cea care a aruncat-o peste gard. Pana acum. Cand recunosc: am trimis o pisicuta la moarte.
