Sunt prea orgolioasa

Autor: Brontozaurel

Nu e foarte recenta, e de acum aproape un an… cred. Mi-am adus aminte de intamplarea asta zilele trecute.

Eram intr-o situatie tipica de studenta iubitoare de concerte, geluri de dus cu arome fructate, strampi cu modele geometrice, gadgeturi si altele. Adica aproape falita. Aproape, pentru ca mai aveam 0.29 lei pe card. Bani din care puteam sa-mi iau patru pliculete de zahar cu 0.06 lei sau o eugenie cu 0.17 lei din Auchan. Sau o paine, care era fix 0.29 lei. Doar ca mie painea nu-mi place decat daca e calda. Si, din pacate, imi mai si provoaca febra. Asa ca nu era prima optiune in seara in care am iesit pana in Auchan sa-mi iau ceva de acei ultimi bani. Nu mai mancasem de trei zile. Dar in seara aia n-am mai gasit. Nici pliculete de zahar si nici eugenii din alea ieftine. Asa ca mai ramanea doar optiunea cu painea. Paine cu 0.29 lei era. Si mai era si calda. Hehe, ce bine! Am luat o paine si m-am dus la o casa. Si am intins cardul s-o platesc. Dar tanti de la casa mi-a impins inapoi cardul si a introdus acolo ca as fi platit cu cash. A urmat o lunga negociere, am tot incercat s-o conving sa anuleze bonul si sa ma lase sa platesc cu cardul, dar n-a vrut. Mi-a zis ca nu e mare suma, ca e din partea ei. Asa ca… am cedat. Si am plecat. Fara paine. N-o platisem, nu puteam s-o iau.

[Mi-am adus aminte de asta in metrou uitandu-ma la unul care se balansa in timp ce isi recita poezia cu "suntem x frati acasa, mama noastra blablabla" si m-a pocnit. Nu ma mai impresioneaza. Stiu ca strang destui bani. Si ii aud pe multi zicand - si stiu ca si eu am spus asta - ca sunt bani castigati usor. Usor? Eu n-as putea sa fac asta. Sunt prea orgolioasa.]

Mă simţeam liber

Autor: Cristian

Avusesem o zi încărcată și cu bune și cu rele, o zi din aceea care părea că nu se mai termină. Era deja ora 18:30 și trebuia să ajung undeva prin centrul Bucureștiului  lângă Hotelul Radisson. Eram la volan și mă aflam în zona Pieței Victoriei. Era relativ simplu, ați zice, cam 10 minute de condus, însă la ora aceea traficul era infernal și începuse să și plouă. Și cum bine știți, atunci când plouă, răsar mașini în trafic parcă de nicăieri. Legat de chestia asta  concepusem cândva o teorie a conspirației în care membrii unei organizații oculte așteaptă momentul în care începe ploaia și ies special cu mașinile pentru a încurca traficul rutier.

În fine. Cum vă spuneam, eram blocat în intersecție în Piața Victoriei și trebuia să ajung în 15 minute la întâlnire. Uffff… Părea că nu mai am nici o șansă de a mă mișca cu mașina. Coada  stătea de minute bune și nu era loc nici în stânga nici în dreapta pentru a mă strecura. În fața mea era o mașină micuță, nu mai rețin acum dacă era Matiz sau Peugeot, însă țin foarte bine minte semnul mare de începător lipit pe lunetă.  De fapt, cercetând mai atent șoferul, mi-am dat seama că nu era începător ci începătoare. Deși mașinile începeau să se miște în fața mea, începătoarea stătea pe loc și nu dădea semne că vrea să se miște prea curând. Evident am claxonat și am dat din faruri, dar ea nimic. La un moment dat, prind un ”slot” liber pe contrasens și încerc să o depășesc prin stânga. Manevra mi-a ieșit, însă colțul din dreapta față a atins puțiiiiiin de tot colțul din stânga spate al începătoarei. Pe moment nu mi-am dat seama de asta, am observat abia acasă. Nu am pregetat însă să opresc în dreptul ei pentru 2-3 secunde și să-i arunc o privire fioroasă, mimând niște cuvinte grele. Începătoarea se uita la mine uluită și paralizată cu mâinile strânse pe volan. Am țâșnit pe lângă ea, satisfăcut de efectul creat,  și pe-aici ți-e drumul.

Seara când am ajuns acasă și m-am liniștit, i-am povestit soției melel incidentul și am fost cuprins de un sentiment de vină pentru ceea ce se petrecuse. Dar totuși, era târziu… nu se mișca din mijlocul drumului… în fine, oricâte scuze îmi găseam, tot vinovat mă sințeam. Aș fi vrut să o cunosc pe domnișoara respectivă de la volan, să-mi cer iertare… Mă simțeam penibil pentru ceea ce făcusem. Nici nu bănuiam că ocazia de a cere iertare pentru fapta mea rea se apropia pe zi ce trece…

Trecuseră vreo două săptămâni de la acest incident și m-am trezit cu un telefon de la Poliție prin care eram chemat într-un mod extrem de amabil și respectuos la Secția ”xy” ( nu mai rețin numărul ei) pentru niște lămuriri cu privire la un soi de plângere depusă pe numele meu. Am stabilit ziua și ora la care trebuia șă mă prezint acolo la secția de Poliție, bănuind despre ce este vorba: începătoarea. Îmi luase cu siguranță numărul de înmatriculare sau adresa web a firmei de pe bannerul mașinii și m-a identificat cu ușurință. M-am prezentat la secția de Poliție la data și ora stabilită și nu am fost deloc surprins constatând că acolo eram așteptat de domnișoara cu pricina, începătoarea care m-a făcut să-mi pierd cumpătul la volan în seara aceea. Am aflat că dânsa nu dorea altceva decât să mă cunoască personal, să-mi spună că în seara aceea am șocat-o așa de tare încât a plâns două zile și nu a mai fost în stare să conducă vreo săptămână și că cu greu și-a revenit după purtarea mea mizerabilă.

Domnii polițiști aflați lângă noi mustăceau, erau ușor amuzați de întâmplare și de lecția de morală pe care domnișoara mi-o ținea acolo de față cu ei. Ei bine, dragii mei, să știți că mai bine mă bătea.  Scăpam mai ieftin. După o jumătate de oră de turuială, în care și polițiștii păreau că-și pierd răbdarea, am oprit-o pe victima mea din trafic și în cel mai sincer și mai deschis mod, privind-o în ochi, am rugat-o să mă ierte, spunându-i că mă simt cel mai mizerabil om de pe Pământ pentru că i-am făcut chestia asta. Nu am clipit amândoi preț de un minut.

Domnișoara a oftat adânc, a spus că-și retrage plângerea și a plecat fără să ne salute.  Am rămas singur cu domnii polițiști care m-au sfătuit ca pe viitor să am grijă să nu mai fac așa ceva. Am plecat ușurat de acolo și m-am gândit la partea bună a lucrurilor: am avut ocazia să-mi cer iertare pentru ceea ce făcusem. Mă simțeam liber.

Un om…

Autor:  Nina

Vineri dupa amiaza ma intorceam acasa de la job conducand pe repede inainte. Nu prea eram atenta la ce se intampla in jur, insa la intersectie la Diham nu am avut cum sa nu observ un om cu un carucior pliabil (da, nici nu stiam ca exista asa ceva) pe care cara o magaoaie de cutie de frigider. Vroia probabil sa o duca la fier vechi. Acolo in intersectie, caruciorul ala de jucarie, practic, a cedat si ii cazuse omului frigiderul in mijlocul intersectiei.

L-am ocolit cu stil si am oprit la banca. Am trecut apoi pe la  Mega Image si am pierdut ceva timp acolo. Cand, in sfarsit, mi-am continuat drumul spre casa, l-am intalnit din nou pe nenea cu fierul vechi. Reusise sa inainteze cam 500m si caruciorul cedase din nou.

Nu stiu daca va amintiti dar vineri era o vreme destul de geroasa, iar asfaltul, ce a mai ramas din el, era  plin de zapada topita, mazga sau cum ii mai spune acum mocirlei de alta data. Imaginea omului care incerca din nou sa-si repare caruciorul cu care avea de gand sa care greutatea aia (va spun, era un frigider mare de tot), era de-a dreptul dezolanta.  Am trecut din nou de el si desi l-am compatimit din prima, de data asta m-am hotarat sa fac ceva. Ce ma costa sa opresc si sa-l ajut sa-si duca marfa pana acasa? Ia sa vedem…

Intorc masina si ma opresc in dreptul lui. Ma dau jos si il intreb unde vrea sa duca fierul vechi si daca imi da voie sa-l ajut.

El : – Sarut mana domnita, dar lasati ca il duc cu caruciorul asta.

Mentionez din nou, ca poate nu m-ati inteles, caruciorul era ceva de jucarie.

Eu: – Nu vreti sa va ajut?

El: – Nu, multumesc, n-am eu bani sa platesc drumul asta, eu abia incerc sa-mi duc zilele de azi pe maine…

Pana la urma a inteles ca nu vreau bani, am rabatat bancile, am urcat cutia frigiderului in masina si am mers usor pana la om acasa. Statea la doua strazi de strada mea.

Pe drum mi-a spus ca va incerca sa dezmembreze cutia, sa scoata metalul din ea, pe care il va duce la fiare vechi. Mi-a mai zis ca nu are servic de doua luni, a lucrat la o firma de paza care s-a inchis fara a le mai plati macar salariile pe ultimele doua luni. S-a apucat de curand de chestia asta cu fierul vechi, asa a explicat faptul ca nu are inca un carucior performant ca cel din imaginea de mai sus.

Ce mai, omul era foarte necajit, altfel ingrijit si cu vocabular frumos din cate mi-am dat eu seama.

Ce m-a distrat tare de tot, a fost incercarea lui de a ma convinge, sa-l las la cateva case de locuinta lui, ca sa nu-l certe nevasta ca-l aduce o femeie acasa, ca-i geloasa foc olteanca. )  Nu stiu daca v-am zis dar el arata asa a om de 60 de ani, poate mai tanar dar imbatranit de griji. Doamne, la asta nu ma mai gandisem. Cum sa fii geloasa pe asa un amarat de om? Nu l-am lasat, i-am spus sa-i transmita sotiei salutari de la coana Florenta de la croitorie si sa-i spuna ca sunt nora ei. Eu stiu ca toata lumea din cartier o cunoaste pe mama soacra, pentru ca a fost ani de zile sigura croitoreasa din zona. Vai, cand a auzit cine sunt, n-a mai putut de bucurie ca stie de unde sa ma ia, sa-mi aduca la vara, branza si lapte de la el de la tara.

Sursa foto

Sarcina si tutunul

Autor Calin

Saptamina trecuta sotia mea a nascut (o fetita).

Evident ca asta a presupus drumuri la spital si toate cele.

Ceea ce m-a surprins foarte neplacut si aproape ca nu mi-a venit sa cred, a fost sa vad femei insarcinate fumind.

Prima data am crezut ca am halucinatii din cauza oboselii. Sincer, am fost socat sa mai vad chestia asta intr-o vreme in care avem atitea informatii despre consecintele nocive ale fumatului.

Ok, pot sa inteleg, putem decide sa fumam si sa ne facem rau in mod constient si constant, dar sa faci rau altcuiva sa zicem ca e prea mult. Dar, tu ca mama, sa nu fii in stare sa te lasi de fumat macar pe perioada sarcinii mi se pare de neiertat.

Mai exista oare in regnul animal, vreun mamifer care sa-i faca rau puiului inca nenascaut, in mod constient? Cit de mult am putut sa ne degradam ca rasa umana, sa-i facem rau copilului nenascut? Oare nu ne meritam soarta?

Sursa foto

Hiena

Autor: Virgil

In genere sunt un om bun care isi iubeste semenii…pana intr-un punct. Cand ma transform. Tot ce e mai josnic si mai pervers din mine iese la suprafata. Ma transform. Si asta mai ales cand e vorba de o competitie care ma termina sufleteste.
O competitie in care pierd. Si in care incep sa lucrez cu scule murdare.
Poate uneori la un simplu joc de poker pe chibrituri cand eu sunt printre ultimii la puntaj. Si incep sa acuz, sa tip, sa ma enervez, sa atac, sa joc la cacealma. Nu mai conteaza ca sun prietenii mei, ii atac, fara mila, fara regret, pentru ca la urma urmei e un joc. Deci imi permit. Si ei ma iarta.
Dar in liceu am fost nervoasa. Nu era prietena mea, nu era un joc de poker nici macar nu pierdeam. Eram nervoasa pe o fata, care in ochii mei era un zero barat, un Dinu Paturica. Prea putin desteapta, prea multe – mult prea multe – merite. Pentru ca ma-sa avea o functie importanta, pentru ca profesorii mei preferati o pupau intens in cur. Cu patima.
La o teza de matematica, intr-a 12-a, profesorul de matematica s-a oprit in fata bancii ei: prima pe randul din mijloc. Si a inceput sa-i dea indicatii la unul dintre subiecte. Nu auzeam exact ce-i spune, dar scenariul din mintea mea era urmatorul: ii dicteaza rezolvarea. Hiena din mine a iesit. Vroiam sa-mi haituiesc victima, s-o prind de gat si sa infing coltii cu putere, sa i se scurga sangele tot tot. Si pe urma sa-i infulec cu pofta carnea.
Am inceput sa o atac. “Ce e mai fata, nu te descurci, nu esti capabila? Nu poti singura, ai nevoie de cocoloseala, sa-ti schimbe unul si altul pampersul? Noua de ce nu ne soptiti cate ceva domnule profesor?”
El, profesorul Mitica, nu mi-a zis nimic. Dupa 4 ani ma cunostea: gandeam, da’ infruntam pe oricine pentru ca imi permiteam. Fata a inceput sa planga. Toata teza a fost picurata cu lacrimi fierbinti. Colega-sa de banca o incuraja: nu-i da satisafctie, atata stie atata face.
Mi-a parut rau? Am regretat? Nu. Am zambit cu atata satisfactie, am zis printre dinti un da-te-n pizada ma-ti de proasta, mi-am dat lucrarea si am iesit din clasa sa-mi cumpar o cafea. Dormisem putin cu o noapte-n urma.

Pentru o privire…

Autor: Cristian

Îi mărturiseam Ninei zilele trecute că tare aș mai dori să scriu și eu aici despre una din faptele mele, dar nu am nici una mai relevantă pe care să o povestesc. Până la urmă, discutând cu Nina și fiind descusut de ea, mi-am amintit una pe care o să o relatez mai jos.

Aș dori să încep totuși cu o dilemă pe are o am de mult timp: oare toate faptele bune sunt cu adevărat fapte bune? Și dacă facem o faptă rea, nu cumva există posibilitatea ca mai târziu să ne dăm seama că a fost bună, până la urmă ? Am avut în copilărie un moment în care am fost ”lovit” de o revelație spontană și m-am hotărât ca din clipa aceea  să fac numai fapte bune.  Cu trecerea timpului, însă, mi-am dat seama că nu orice faptă bună este chiar o faptă bună. De exemplu, la școală, dacă lăsam colegul de bancă să copieze după mine la o lucrare de control sau dacă îi rezolvam tema la mate colegei de clasă, (colega aceea care zâmbea frumos), ei le considerau fapte bune, deși nu erau.  Dacă îi refuzam însă pe cei doi colegi, eram rău, deși efectele în timp dovedeau contrariul. În fine, probabil cu dilema asta v-ați confruntat și voi măcar o dată în viață așa că nu mai insist.

Fapta pe care vreau s-o relatez s-a petrecut acum vreo doi ani. Eram cu mașina prin București: vânzoleală, trafic, nervi… La un moment dat, trecând pe lângă un Mac Donalds (Rahova) ,  mi s-a făcut brusc foame. Am comandat la pachet meniul meu tradițional (pe atunci nu o cunoșteam pe tanti Jeni): Meniu Dublucheese cu Fanta, maioneză, sendviș cu pește, plăcintă cu mere și shake mic de căpșuni.  ”Las că mănânc pe drum! ” mi-am  zis.  Am uitat să vă spun că sunt destul de dibaci în ceea ce privește mâncatul la volan. În fine, primesc comanda de la ghișeu, pun punga lângă mine și intru din nou în trafic. Ajung pe Sebastian. Las că mănânc mai încolo, zic, la semafor la Lira, că acolo se stă mult și am timp berechet. Ei, bine, ajung la semafor și acolo se întâmplă să fiu înduioșat brusc de o mamă cu copil în brațe care stăteau în fața unei Biserici. Deși erau îmbrăcați sărăcăcios, nu păreau a fi cerșetori, ci scoși cumva dintr-un film vechi rusesc, din acela cu refugiați de război.  Se vedea că stau de mult timp acolo, căutând un adăpost și ceva de mâncare, am simțit asta. Am avut un imbold de moment, am tras pe dreapta, am luat punga cu mâncare și m-am dus direct la ei. I-am întins tăcut punga mamei iar aceasta m-a privit cu surprindere și recunoștință în același timp. Avea niște ochi mari căprui, era atât de tânără…. Copilul dormea în brațele ei, cred că avea un an sau doi. Am plecat repede de acolo, nu prea suport momentele astea duioase. Nu mai știu dacă m-am întors să-mi cumpăr alt meniu sau dacă am așteptat până am ajuns acasă șă mănânc ceva. Cert este că privirea acea mi-o amintesc și acum, nu am întâlnit-o la nici un cerșetor de pe stradă.  O privire clară, limpede și atât de plină de recunoștință…

Cam asta a fost fapta mea bună de atunci. Deși uneori mă apucă îndoiala: a fost oare bună? Voi ce ziceți?

Butonul rosu

Autor: brontozaurel

9 mai 2009, Bucuresti.

Stiu data exacta pentru ca se intampla la cateva ore dupa un examen in care nu fusesem primita din lipsa de buletin. Nu ca mi-ar parea rau acum, pentru ca am mai castigat in felul asta cateva zile si am putut sa-l iau cu zece pana la urma.

Mergeam in cora. Pe drum am mai avut ocazia sa fac o fapta buna micuta de tot ajutand cu indicatii o batrana dezorientata care nu mai mersese cu metroul de 15 ani din cate mi-a povestit ea.

Apoi fapta buna despre care vroiam sa povestesc de fapt. Coborasem din metrou la Lujerului si ieseam la suprafata pe scarile rulante. Adica alergam in sus pe scarile rulante in timp ce urcau si ele. Deh, vesnic grabita.

In fata mea era o fata care s-a oprit dintr-o data. I se prinsese botul adidasului la scara rulanta. Am depasit-o si am ajuns sus cu putin inaintea ei. Ea nu putea sa plece mai departe pentru ca ii tragea scara rulanta adidasul. Si piciorul.

“Sa o opreasca cineva ca imi rupe piciorul!” Si brusc mi-am adus aminte de butonul rosu. L-am apasat repede, scara s-a oprit si fata a putut sa iasa din adidas. A trebuit sa-l lase acolo, oricum ce mai ramasese din el nu mai era purtabil.

La intoarcerea din cora, cand am coborat din nou la metrou, am constatat ca nici angajatii metrorex nu reusisera sa scoata ce mai ramasese din adidas fara sa desfaca scara rulanta.

Sursa foto

O isprava de a sefului….

Autor Weigela

Intr-una din aceste dimineti foarte geroase, ma suna my  boss sa imi spuna ca va intarzia ca e la Billa, face ceva cumparaturi. Asta nu se intampla foarte des, ba chiar nu imi aduc aminte sa fi fost vreodata la cumparaturi. Nici nu m-am obosit sa ma intreb ce oare avea sa cumpere.

Dupa cum stim au fost cateva zile foarte geroase. Mie imi era mila de oamenii care asteptau in statie la tramvai, cand eu vedeam in bordul masinii -18 grade Celsius. Langa sediul nostru (sau mai bine spus si langa sediul nostru) s-au aciuat vreo 4-5 caini ai strazii. Mai primesc cate ceva de mancare, mai primesc atentie. Nu stiu de ce le place lor sa stea acolo, dar sunt prezenti permanent la poarta – mai ales cand avem un musafir din strainatate. Nu prea sunt eu de acord si mereu am avut ceva de comentat: ba ca fac mizerie, ba ca strica imaginea, ba ca sperie clientii, curierii sau chiar colegii, ba una ba alta. Una dintre catele era zilele trecute foarte trista. Statea jos, nu se prea misca. Ne-am gandit ca poate e bolnava. Am observat lucrul asta dar eu nu prea i-am dat atentie. Fetitza are acum casa noua. Si e tare fericita. My boss ii cumparase de la Bila doua perne moi si pufoase, ii cumparase o placa de polistiren si cu ajutorul unei cutii de carton i-a incropit o casuta care sa o protejeze un pic  de frig. Si s-a gandit seful sa mearga maine sa cumpere  custi pentru toti cei 5 cateii.

Nu m-am gandit ca un om poate fi atat de sensibil. Nu m-am gandit ca il poate afecta situatia unui caine. Dar mi-a marturisit ca nu putea sa doama nopatea cand se gandea ca acea catelusa tremura in frig.

Stiu ca sunt batrani, ca sunt copii fara casa si fara adapost. Dar trebuie sa existe cineva care trebuie sa se gandeasca si la animale.

Il apreciez si il admir pentru tot ce a facut pentru acel catel.

Am trimis o pisicuta la moarte

Autor: Brontozaurel

Eram micuta, nu mai tin minte exact cati ani aveam, dar cu siguranta era un numar de o singura cifra. Mai mare de 6 totusi, pentru ca se intampla in timpul unei vacante de vara. Vacantele mari le-am petrecut, pe tot parcursul scolii generale, la parintii tatalui, la Braila. Ca asa mai scapau ai mei de un drac de copchil si, in plus, gandeau ca era mai bine si pentru mine sa am o curte intreaga unde sa ma joc. Pentru ca mamaia si tataia stateau la casa.

Insa asta chiar insemna doar in curte si singura. Nu am fost niciodata prea sociabila, eram timida si alti copii radeau mereu de mine ca eram urata. Mi-ar fi placut si mie sa ma joc cu ceilalti copii, dar imi era prea rusine si prea frica. Si nici nu prea aveam voie. Mamaia se panica de fiecare data cand cineva se apropia de mine (si asta continua pana in ziua de azi, daca se apropie cineva de mine sa ma intrebe cat e ora, pentru mamaia inseamna automat ca vrea sa ma fure). Poate ca ar trebui sa clarific ceva. Nu mi s-a interzis niciodata sa ma joc cu alti copii, dar aveam voie sa ma joc cu ei doar la noi in curte. Pe strada considerau ca e prea periculos (casa lor era chiar in buricul targului, la mai putin de cinci minute de primarie si de zona aceea cu fantani arteziene pe unde se coboara spre faleza), iar de mers in alte curti nici nu putea fi vorba. Dar restul copiilor preferau sa se joace pe strada. Asa ca mai mereu ramaneam sa ma joc singura in curte.

Singura, singurica. Mamaia si tataia nu mai aveau animale. Avusesera cu multi ani in urma, dar murisera otravite sau in alte circumstante destul de urate. Singurele animale care treceau prin curte erau pasarile si pisicile vagaboande. Cu care nu puteam sa ma joc dintr-un motiv evident: nu puteam sa zbor sau sa fug suficient de repede incat sa pun mana pe una. Dar intr-o zi am dat peste o pisicuta… suficient de mica, de naiva si de inceata. Am momit-o cu mancare si am avut cu cine sa ma joc in ziua aia. A doua zi, spre surprinderea mea, a aparut din nou. Mieuna asa ca i-am dat iar de mancare. Si m-am jucat din nou cu ea. Dar cred ca e evident ce inseamna cand un copil mic se joaca cu un animal: il chinuie. Asa ca, in cele din urma, pisicuta a decis ca mancarea primita nu compenseaza chinurile la care o supuneam impodobind-o cu funde si tot felul de carpe. Si a inceput sa nu mai vina cand o chemam, sa se fereasca de mine. Si eu m-am suparat pe ea. Am prins-o relativ usor pentru ca era destul de mica si am aruncat-o peste gard la cateaua cu pui din curtea vecinilor.

Ce a urmat… nu cred ca e greu de ghicit. In mai putin de un minut, pisica nu mai era decat o carpa fara viata in gura catelei. Nu le-a fost usor vecinilor sa o convinga sa ii dea drumul. Eu… n-am spus nimanui ca eu am fost cea care a aruncat-o peste gard. Pana acum. Cand recunosc: am trimis o pisicuta la moarte.

La pescuit

Autor: Nina

Tot gandindu-ma cam de cand am inceput eu sa fac fapte bune, am ajuns cu gandul in vara lui ’82.

Eram impreuna cu parintii, fratele si niste veri la pescuit pe Dunarea Veche. Pentru cine nu stie, acolo era la vremea respectiva peste mult. Adica la undita prindeai un peste pe minut si la lanseta unul la jumatate de ora, daca erai atent si nu pleca pestele cu unealta ta de pescuit.

De pe mal, l-am vazut pe tata care a prins un peste mic, l-a ciopartit si l-a folosit ca momeala pentru pestii mari. A mai prins apoi cativa pe care i-a lasat in micncioc la marginea apei.

Va spun, m-am ingrozit asa de tare cand l-am vazut cum cioparteste pestisorul ala, incat in iua aia, de cate ori el nu era atent eu goleam minciocul. Mai intai am dat drumul pestisorilor care urmau sa fie sacrificati ca hrana pentru cei mari.

Apoi cand au incepus sa apara pesti mari in mincioc, le-am dat si alora drumul. Tata ne-a certat (operatiunea asta goklirea miciocului o faceam in gasca, eram trei copii) si pe masura ce el prindea peste si noi nu aveam nici de-o saramura se enerva. Nu avea ce sa ne faca, dar ne certa. pana la urma ne-a gonit de pe malul apei si ne-a trimis sa ne jucam in padurice.

Acolo am gasit un caine flamand, pe care am crezut de cuviinta sa-l hranim si i-am dat toata mamaliga pe care tata si-o pregatise de cu seara, acasa,  mamaliga care trebuia sa-i ajunga batranului pentru doua zile de pescuit. N-a fost sa fie!

Si uite asa, fara peste si fara mamaliga, tata a hotarat ca excursia s-a sfrasit si n-am mai avut prilejul de a dormi atunci in cort, pentru ca am plecat pe seara, cu catel cu purcel acasa.

Cel mai mult ne-a placut cand inainte de plecare, de suparare ca i-am stricat ziua de pescuit, tata a eliberat, el singur, toti pestii pe care ii mai prinsese.

sursa foto